Topolino-Asociatia Ta

Se spune ca atunci cand faci un bine, nu e potrivit sa te lauzi cu asta. Eu va spun ca exista momente cand binele trebie cunoscut, pentru ca binele atrage dupa sine alt bine.
Va rog sa nu va speriati de o postare atat de lunga. Presimt ca o sa ma suportati pana la final si va multumesc pentru asta.
Am terminat liceul acum 15 ani. La vremea respectiva, viata mea nici nu incepuse cu adevarat, cunosteam doar greutatile din familia mea, prea putin a celorlalti, si chiar daca empatizam cu anumite situatii, nu ma afectau pe termen lung sau mai bine zis, nu ma impresionau in asa masura incat sa-mi dea peste cap intreaga existenta, pentru ca aveam acea doza marita de optimism si speranta, pe care este normal sa o aiba tinerii la acea varsta. Mai tarziu am invatat ca oamenii simpli pot muta muntii.
Am fost o clasa de fete care mai de care mai ghiduse. Nu va voi plictisi cu povesti de liceu, va voi spune doar ca daca cineva din clasa noastra merita sa fie fericita si sa aiba o viata linistita, aceea era fondatoarea Asociatiei Topolino, Simona. Si totusi nu a fost chiar asa...viata nu a menajat-o, nu a fost o poveste doar cu zane, cu toate ca ea e o zana. Este o zana pentru copilul ei si o zana pentru multi copii care nu au avut norocul sa aiba o familie si care traiesc in centre de plasament,o zana pentru copiii care provin din familii nevoiase, o zana pentru copiii din sectia de neonatologie-terapie intensiva si o zana pentru alti copii internati prin spitalele de copii si care au cateodata nevoie doar de o mangaiere pentru a adormi, sau de o vorba buna.

Operatie polipi si amigdale la copii

Se zice ca e bine sa lasi copilul in pace, sa nu-l operezi daca sufera de amigdalita sau polipi pentru ca se va reface singur sau si mai bine, il vindeci prin metode naturiste. Nu contest aceste lucruri. Sunt sigura ca multi s-au vindecat fara interventie chirurgicala si ca acum sunt sanatosi.
Eu sunt exemplul clar ca am reusit sa trec de aceasta afectiune care mi-a umbrit copilaria. Cat timp am fost copil, periodic mi se umflau amigdalele si ma durea ingrozitor gatul. Faceam febra, starea mea era clar deteriorata si nu ma prea puteam juca. Mama ma doftoricea sa zicem naturist: imi punea cartofi rasi cu otet la gat si imi punea o caciula gen scafandru pe cap. Ma ajuta asta? Nu prea. Toata copilaria am suferit si mereu mama ma lua in brate si ma alinta "bolnavioara lu' mama"...
Cand am crescut si am ajuns la scoala, nu mi-a trecut...pana intr-o zi. La un moment dat, fiind deja maricica, era neplacut sa stau acasa in loc sa merg la scoala, asa ca mama a apelat la o metoda contestata acum, dar eficienta atunci. In plina durere si cu amigdalele inflamate, m-a pus sa fac gargara cu gaz. Mai mult am inghitit decat am scuipat, dar minune....nu am mai stiut din acea zi ce inseamna durerea de gat.
Am sperat ca puii mei nu vor avea aceasta problema....si totusi.

Pentru ca putem

Vreau sa va captez putin atentia. Va scriu pe scurt, nu vreau sa va plictisesc.
Acum 3 ani, cand fetita mea avea aproape 1 an, eram in spital cu ea, la Marie Curie(Budimex). Am stat acolo o saptamana. Ne-am internat, ne-am tratat, ne-am externat si am plecat acasa fericiti. Si nu am stiut ca in urma noastra am lasat la un etaj mai sus, niste copii uitati de lume si poate chiar de viata.
La cateva saptamani de cand am ajuns acasa, printr-o intamplare nefericita s-a internat o prietena acolo cu copilul, dar la etajul 7. Aici incepe povestea.
La acest etaj sunt "cazati" copiii abandonati de parinti pentru ca s-au nascut bolnavi. Sunt copii care nu stiu sa mearga pentru ca nu pot sau pentru ca nu are cine sa-i indrume si sa-i tina de manuta. Nu coboara din patut, nu sunt scosi afara, pentru ca personalul e putin si nu e timp pentru asta.
Am aflat de ei de la prietena mea. Si asa am aflat ca au nevoie de multe lucruri.

Un om al strazii a murit de frig in Bucuresti

Ii intalnesti la fiecare colt de strada sau gura de metrou, te impiedici de ei pe trotuare: sunt oamenii strazii, 5.000 de oameni care dorm pe unde apuca in Bucurestiul de astazi. In lipsa unui adapost, in fiecare iarna, cam 200 dintre ei mor de frig si de foame.
La 28 februarie 2006, a fost totusi inaugurat un adapost de noapte pentru persoanele care nu au unde sa doarma si care traiesc pe strazi, adapost care are o capacitate de doar 30 de locuri, impartite astfel: 6 locuri pentru femei si 24 pentru barbati. Acest adapost se afla langa Piata Dobroiesti in Pantelimon la marginea Bucurestiului. Cativa barbati in varsta, imbracati prost si nerasi, tremura de frig in fata unui gard,citind inscriptia "Primaria sectorului 2 - Adapost de noapte".
In capitala Romaniei unde oamenii strazii sunt numiti "boschetari" - doar 30 dintre cei 5.000 de barbati, femei si copii care dorm, mananca si - in general - traiesc pe unde apuca au venit in zona Piata Dobroiesti-Pantelimon, unde au gasit o alternativa de-o noapte la viata lor mizera. Pe un teren viran de langa piata, autoritatile locale ale sectorului 2 au amenajat un adapost de noapte pentru persoanele care traiesc pe strazi. "Au apa calda, beneficiaza de asistenta medicala, de o masa. Dormitoarele sunt curate, confortabile, conditii de doua stele", vorbea primarul Ontanu despre cele trei baraci, cu paturi suspendate, in care vor dormi 30 de oameni. Cazarea nu este insa permanenta, ci doar pe timpul noptii. "Cazarea se face la ora 20.00. Persoana primeste ingrijiri medicale, o masa calda si un pat. A doua zi dimineata, la ora 8.00, trebuie sa paraseasca dormitorul", descrie un asistent regula centrului.
Grupul de oameni ai strazii, incuvinteaza discret. Pe frigul de afara, nici nu incape vorba sa comenteze, sa deranjeze. Intra timizi in adapost fiind serviti de catre asistentii sociali cu ceai fierbinte. Unii se simt bine cu ceaiul cald intre palme, altii sunt stanjeniti. Stau putin de vorba intre ei. Altii sunt mai retrasi, nu vor sa atraga atentia in nici un fel, sunt artisti batrani, intelectuali sau fosti profesori.
Au trecut aproape trei ani de atunci, de la inaugurarea cu fast a acestui adapost si situatia a ramas aceeasi; locatia nu s-a marit, imbunatatiri nu s-au adus dar oamenii strazii s-au inmultit. Unii dintre ei traiesc si noaptea tot pe strazi, sunt mult prea multi. Altii se refugiaza prin spitale, unde cu bunavointa doctorilor si asistentilor impart o camaruta in noptile geroase. Chiar si asa tot au murit multi dintre ei. Peste zi, aceste persoane stau prin metrou, la caldura, iar cand se inchide metroul se adapostesc in preajma canalelor, pe langa tevile cu apa calda. Daca nu erau dati afara de Politia Comunitara, cativa isi petreceau noaptea in Pasajul de la Universitate, pe langa instalatiile de aer conditionat. Acum nu mai pot nici asta pentru ca pasajul a fost modernizat. Din cand in cand mai primesc bani de la trecatori, cu care isi cumpara alcool, tigari sau aurolac. Pana seara ajung tot la spital, fie ca sa se adaposteasca, fie internati cu degeraturi grave.
Potrivit medicilor, de multe ori aceste persoane fara adapost recurg la bautura, daca o pot procura, pentru a se incalzi, insa multi dintre ei incearca sa uite de frig cu ajutorul aurolacului si astfel ajung in spitale degerati. Medicii nu au ce sa le faca decat sa ii tina pentru scurt timp si apoi sa le dea drumul din nou in strada.
Am incercat sa gasesc o lista a adaposturilor de noapte din Bucuresti. Nu am gasit, dar am gasit articole din ziare privind situatia adaposturilor din orasele tarii. Avem cateva adaposturi in orase mai mari, care au o capacitate de 11 sau 20 de persoane, doar in Satu Mare incap 50 de oameni iar in Cluj, pana si monumentul istoric Bastionul Croitorilor a fost transformat in refugiu peste noapte de catre boschetarii urbei.
In ritmul alert al vietii din oras au devenit obisnuinta, fac parte din peisaj, sunt un decor si e atat de usor sa nu-i mai bagi in seama, de aceea nici nu ne mai impresioneaza stirea: “un om al strazii a murit de frig in Bucuresti”.