Dependenta de iubire

De cand ne nastem pana plecam din aceasta lume, suntem dependenti de iubire...de iubirea cuiva, oricum. Si mai mereu de a altcuiva.
Dupa ce ne nastem si chiar dinainte, ne iubesc parintii, pentru ca asa e normal, natural, pentru ca ei ne-au facut. Suntem dependenti de iubirea mamei, ca doar ea ne hraneste la san, ea ne schimba scutecul si are grija sa ne fie mereu bine. Pe tata il iubim pentu ca ne ocroteste si are grija sa nu ne lipseasca prea multe, plus ca atunci cand mama e prea obosita sau are alta treaba, el ne ingrijeste, se joaca cu noi si ne face toate poftele. Cand crestem mari, ne iubesc, dar cu imaginea copilariei. Cu deosebirea ca nu mai e nevoie sa ne stearga mereu la fund.

Lucruri pe care am jurat ca nu le vom face ca parinti

Atunci cand nu aveam copii, eram cei mai mari cunoscatori. Ne uitam la alti parinti sau copii, vedeam situatii diferite si spuneam ca nu...noi nu vom face niciodata asta, sau copilul nostru niciodata nu va ajunge in halul asta. Dar iata cum lucrurile se schimba, anii trec si sa zicem ca devenim mai intelepti. Adica recunoastem ca am gresit, ca lucrurile stau cu totul altfel atunci cand ai proprii copii si ca sunt momente cand tu, marele critic al altor parinti, esti coplesit si depasit de anumite situatii. Pe scurt, treci peste tot ce ai gandit sau ti-ai jurat ca nu vei face ca parinte, ca doar esti un simplu om, si e normal sa mai si gresesti.
Iata ce ne juram ca nu vom face ca parinti...inainte de a sti cu ce se mananca aceasta meserie:

Ce lucruri sa nu le spui copiilor tai

Trebuie sa recunosc ca atunci cand decid sa abordez un subiect, dau o cautare pe google ca sa vad unde si cine a mai scris despre subiect. Asta pentru ca nu vreau sa fiu penibila si sa ma prefac a fi o buna manuitoare a scriiturii. Normal ca asa am facut si acum si mirare - sau nu prea - toate articolele sunt copiate unul de la altul...probabil ca s-a gasit cineva la un moment dat sa traduca un articol, si restul au copiat ca la scoala. Macar daca schimbau ordinea sau o virgula. Asta asa, ca o paranteza...

                         De aproape 3 ani, de cand suntem parinti, incercam sa facem o treaba cat mai buna. Nu ne iese mereu, pentru ca nu ne-am nascut invatati, pregatiti sau scoliti pe undeva. Am facut greseli, am spus lucruri care nu erau tocmai potrivite sau am avut impresia ca e mic copilul si uita repede sau nu-l afecteaza. Gresit.

De ce ne dorim al doilea copil?

               Imi aduc aminte, ca fiind insarcinata cu Rares in ultimul trimestru, am mers la cumparaturi cu Ana. La iesirea din magazin, mi s-a facut pofta de gogosi si m-am dus sa iau...vanzatoarea de la chiosc imi spune zambind: cred ca e foarte cuminte fetita de aveti curaj sa il faceti si pe al doilea. Nu puteam sa stau si sa ii explic ca nu are nicio legatura cumintenia Anei sau mai bine zis lipsa ei, in decizia de a mai face un copilas. Dar care sunt oare motivele adevarate pentru care decidem sa o luam de la capat? M-am gandit putin inainte de a scrie acest post la motivele noastre, ce ne-a facut pe noi sa ne marim atat de repede familia, am mai intrebat, m-am documentat si acum va prezint o micuta lista:

1+1=3

De mult, de foarte mult timp n-am mai scris nimic. Poate si pentru ca de ceva timp gandesc altfel, visez altfel si nu mai traiesc doar pentru mine. Totul s-a schimbat...
Noi doi nu mai suntem doar noi. Invatam sa gandim pentru 3 si incercam sa ne planificam dorintele altfel.
Nu prea am cum sa spun in cuvinte (stiu ca pare cliseu) ce simte o femeie cand isi da seama ca o sa aiba un copil, ca viata parintilor acelui nou personaj se va schimba total, nu prea stiu cum sa explic ce simti cand bebeul tau misca pentru prima data si apoi cand te loveste cu adevarat...sau cand tati pune ureche la burtica si burtica il loveste...sau cand ne jucam cu copilasul dand bobarnace burticii care raspunde...Si cand afara sunt nori sau ploua, bebe se strange intr-o parte a burticii si doarme pana iese soarele...ca apoi sa se zbata zglobiu ca sa stie mami ca asa ii place, ca iubeste soarele, miscarea si caldura.
Si cand incepe copilul tau sa creasca in pantecul tau si esti din ce in ce mai constienta de noua viata pe care o porti, incepi sa te gandesti inevitabil la parintii tai si la mama in special....Si trebuie sa recunosc ca imi dau lacrimile si acum constientizez cel mai bine cate sacrificii au facut acesti oameni pentru noi, copiii lor, adica sora mea si cu mine...cat au muncit pentru o casa, pentru ca noi sa avem tot ce ne trebuie, cum au trait doar pentru noi si nu au fost in niciun concediu ...si cate si cate...si as vrea sa pot sa-i rasplatesc insutit pentru tot si sper sa am cum, sa am timp si resurse. Si mai sper sa am un copil care sa stie la un moment dat sa-si aprecieze parintii si sa nu aiba vreodata impresia ca totul i se cuvine...
Parintii mei sunt singurii oameni sfinti pe care eu ii recunosc...si asa vor ramane pentru mine